Ambiţie + entuziasm = succes

Designerul Dragoş Motica este absolvent al Facultăţii de Arte din Timişoara şi a atras pentru prima dată atenţia asupra creaţiilor sale în domeniul mobilie­rului anul trecut la Concursul Naţional de Design de Mobilier de Avangardă, obţinând prima menţiune în cadrul etapei „Prototip” cu scaunul „Arhitectural”. Ambiţia, implicarea şi entuziasmul cu care lucrează i-au adus din nou recunoaşterea la BIFE-TIMB 2009, în septembrie, când a mai reuşit o performanţă la „Prototip”, la Concursul Naţional de Design de Mobilier de Avangardă cu şezlongul „Cobra”: Premiul 2 din partea juriului de specialişti şi aprecierea publicului larg pentru ambele prototipuri prezentate.

– Ce face în prezent un designer din România pentru a avea succes?

– Cred că în momentul de faţă un designer care îşi doreşte cu adevărat să activeze în domeniul designului de produs, şi, implicit în cel de mobilier, pendulează între a face amenajări interioare, în care să-şi poată promova propriile proiecte prin propunerile făcute către beneficiari, indiferent de felul acestora, încercând să convingă prin faptul că un asemenea produs este unicat sau, dacă nu, că face parte dintr-o serie realizată într-un număr limitat, şi încercarea acestuia de a se face cunoscut prin intermediul diferitelor medii de promovare: mass-media, participări la diferite concursuri, evenimente de profil, trimiterea proiectelor către producători etc. Oricum, acest demers nu poate fi numit „design de produs” în adevăratul sens al cuvântului, acolo unde producţia de serie este statutară. Este vorba mai mult de ceva artizanal, gândit însă şi din postura posibilităţii de serializare, lucru obligatoriu, de altfel, din punctul de vedere al unui designer bun cunoscător al profesiei sale.

Cred că în momentul de faţă, în România, profesând strict ca designer de produs, nu ai nici o şansă reală de succes. Industria producătoare românească nu cred că are încă maturitatea necesară să perceapă creşterea producţiei şi, implicit, creşterea financiară ca datorându-se în special promovării produselor proaspete, din punct de vedere al designului, şi se complace în a importa şi cumpăra reţetele succesului de la companiile străine, care deţin un anumit portofoliu de produse, fără a lua în considerare contextul în care acestea îşi desfăşoară activitatea. Apar astfel eşecuri în promovarea anumitor produse importate pe meleagurile româneşti... Un alt motiv, deloc de ignorat de altfel, îl reprezintă lipsa culturii şi apetitului românilor pentru un anumit design şi designeri. Majoritatea românilor nu cred că au criterii solide de evaluare a produselor pe care le cumpără. În străinătate, de exemplu, s-a ajuns ca un anumit designer să fie cumpărat doar pentru că lumea îl cunoaşte deja, îi apreciază stilul, acelaşi lucru fiind valabil şi în cazul unei firme producătoare din străinătate. Sigur că acest lucru nu este cel mai sănătos posibil, deoarece creează uneori şi false valori, însă este mai mult decât nimic. De la aceste criterii de evaluare cred că românii fac excepţie doar la categoria haine şi maşini...

– Aveţi propriul studio de design. Despre ce este vorba?

– Aş vrea să pot numi firma pe care o deţin „studio de design” în adevăratul sens al cuvântului, adică un studio care să se ocupe atât de design de produs, cât şi de design ambiental, însă, cred că e puţin impropriu spus. Este doar un studio de design interior, deoarece designul de produs reprezintă doar o pasiune costisitoare, dar foarte arzătoare.

– Oricum vorbim de o investiţie. Cum reuşeşte să facă acest lucru un designer tânăr?

– Într-adevăr, investiţiile în „experimen­tele” de design sunt destul de mari, însă faptul că am prieteni în majoritatea domeniilor artistice, şi nu numai, mă ajută să „negociez” mai uşor termenii de plată... glumesc, desigur... Este de fapt mai mult un ajutor reciproc.

– ªi ce face designerul Dragoş Motica – în afară de mobilă – în studioul propriu?...

– Câteva proiecte pe care voi încerca să le promovez, în special pe plan extern. Unul este „Farfuria zburătoare”, al cărei concept a plecat de la experienţele personale ale copilăriei, atunci când mama mea mă atenţiona mereu să nu pun farfuria fierbinte direct pe masă pentru a nu deteriora stratul de protecţie al acesteia, adică lacul... Am încercat să concep un set de farfurii al căror fund nu atinge în mod direct suprafaţa suport, căldura conţinutului fierbinte al farfuriilor disipânduse şi devenind mult mai redusă datorită formei. De asemenea, faptul că forma farfuriilor derivă dintr-un triunghi echilateral, oferă posibilitatea unui spectru foarte larg de conformări, făcând ca întreg ansamblul să fie mai interesant şi oferind posibilitatea unei interactivităţi din partea utilizatorului.

Un alt proiect finalizat se numeşte „Yo-yo Shakers”sau „Yo-yo solniţă şi piperniţă”, care însă va avea până la urmă, mai multe variante: ceramică-lemn, oţel inoxidabil-lemn şi plastic. Acest proiect a fost inspirat din cunoscuta jucărie „yo-yo” şi de mişcarea mâinii în timpul utilizării acestei jucării, mişcare asemănătoare cu presărarea sării dintr-o solniţă.

– Cum v-aţi autocaracteriza? Ce ar trebui să ştie despre dv. un colaborator?

– Cred că ambiţia pot să o consider cea mai importantă virtute personală. Încerc să nu abandonez ceea ce mă preocupă cel mai mult – designul de produs, chiar dacă asta înseamnă de cele mai multe ori sacrificii, şi aici nu mă refer la cele financiare. Sunt foarte receptiv la noutate şi de aceea deschis oricărui fel de colaborare, lucru care se vede dealfel şi în lucrările mele. Încerc să inovez şi să fiu inovator, fără a subordona dimensiunea funcţională celei economice a unui „experiment” pe care îl concep.

– Aţi avut la BIFE nişte colaborări mai deosebite. Ce ne puteţi spune despre colaborarea cu un sculptor şi un scenarist?

– Pentru realizarea obiectelor cu care am participat în acest an la concursul organizat de APMR am colaborat cu sculptorul Florin Sidău şi cu scenografa Iza Tărţan. Colaborarea cu Florin pentru realizarea şezlongului „Sculptural”a fost atât o dorinţă, cât şi un lucru necesar, deoarece acesta cunoştea mult mai profund decât mine tehnologia de turnare a fibrei de sticlă. Cred, însă, că cel mai mare aport al lui Florin la acest proiect a fost faptul că m-a ajutat să înglobez o idee într-o formă mult mai sculpturală şi fluidă. Micile detalii formale mi-au fost de foarte mare ajutor. Cu scenograful Iza Tărţan este aproape imposibil să nu colaborez, să schimb idei: suntem o echipă...

– A fost prima experienţă de acest fel sau este ceva obişnuit în prezentările dv.? Cât de importantă este o colaborare de acest tip?

– Terminând o facultate de arte, am avut ocazia să îmi fac prieteni din toate domeniile artei. Cred că în acest domeniu, cel al designului de produs, este foarte important să ceri părerea unor specialişti din cât mai multe domenii de activitate. Încerc să particip cât mai mult posibil la realizarea prototipurilor... Ce vreau să spun este, că un designer trebuie să fie conştient că el este formatorul sau iniţiatorul unei idei, unei nevoi a oamenilor care îl înconjoară, pe care el o semnalează şi pe care o va prelua şi o va transpune într-un obiect finit în folosul acestora. Până la urmă designul este făcut pentru oameni. Dacă vrei să realizezi un obiect cu o formă sau volum atrăgător trebuie să colaborezi cu un sculptor, dacă vrei să faci un obiect de ceramică trebuie să colaborezi cu un ceramist şi aşa mai departe. De exemplu, pentru proiectul „Farfuria zburătoare”am colaborat cu ceramista Raluca Buzura aproape un an de zile. A fost o experienţă extrem de plăcută, prin care am reuşit să învăţ şi puţin din ceea ce înseamnă materialele, formele pentru turnare şi coacerea. Probabil că pe viitor voi colabora cu un sticlar şi cu un inginer pentru alte două proiecte, pe care sper să reuşesc să le realizez. Cel mai mare „of” este, însă, că aceste „experimente” rămân la faza de prototip, fără a putea fi vizualizate de producători. De aceea cred, că este foarte important să reuşim să creăm o mişcare, un festival al designului de produs românesc.

– Credeţi că aceste colaborări au avut o contribuţie la câştigarea premiului de la concurs?

– Nu ştiu dacă au avut un rol determinant, însă cred că au fost extrem de importante şi de bun augur.

– Ce impact a avut acest tip de prezentare asupra publicului?

– Lucrările au fost foarte bine primite de vizitatori. Pentru mine această interacţiune a prototipurilor mele cu publicul prezent la târg a reprezentat cea mai interesantă şi, pot spune în mod cert, cea mai importantă etapă, deoarece am putut să urmăresc tocmai feed-backul celor cărora li se adresau obiectele. Este foarte interesant să vezi cum este testat, cum este perceput un produs. De fapt a reprezentat răspunsul pieţei la ceea ce am realizat. În urma acestui feed-back am putut să trag şi o concluzie: şezlongul „Cobra” a fost foarte bine recepţionat, în special de bărbaţi, lăsându-vă însă pe dumneavoastră să înţelegeţi de ce... ªi şezlongul „Sculptural” a fost receptat foarte bine, în mod deosebit de copii, datorită formei rotunjite şi a culorilor vii folosite.

– Cele două modele prezentate nu par nişte produse pentru oricine. Care este profilul utilizatorului unor asemenea produse?

– Nu cred că am căutat un profil de utilizator anume. Diferenţa dintre cele două prototipuri exemplifică doar dorinţa mea de a experimenta permanent noi tehnologii şi materiale în lucrările mele. Cred că toate produsele realizate de un designer ar trebui să se adreseze unui spectru cât mai larg de utilizatori. Acest lucru ar exemplifica foarte bine acea teorie a unui „design democratic”, cum afirmă designerul Karim Rashid.

– „Produse personalizate, clienţi tot mai pretenţioşi”… Este doar un slogan? Cât de departe sau de aproape suntem de accesul unei mase mari de consumatori la produse puternic personalizate?

– În 2007 celebrul, de acum, „Lockheed Lounge” din 1986 al designerului Marc Newson s-a vândut la Casa de licitaţii Sotheby’s cu suma de 1 milion de dolari. Am citit undeva că există două tipuri de designeri: cei care creează obiecte de artă – ca Eileen Gray şi Ron Arad – şi cei orientaţi către funcţionalism şi profit din obiectele vândute în masă, în general angajaţi ai companiilor mari, gen Apple sau Nokia. Cred că în România actuală se poate vorbi de un singur tip de design şi designeri – cei orientaţi către producerea de obiecte de artă, mai mult în serii limitate, al căror preţ însă pare nejustificat pentru cel intresat să îl cumpere. Cred că acest tip de mentalitate aparţine unor mase mai puţin culturalizate şi „degustătoare” de obiecte speciale. Pe de altă parte, cred că un obiect puternic personalizat nu poate avea un cumpărător „în masă”, deoarece acest tip de obiect presupune o intervenţie mult mai vizibilă a designerului asupra produsului realizat, ceea ce automat implică costuri şi pretenţii financiare mai mari din partea acestuia. Clienţii autohtoni pot fi extrem de pretenţioşi, neplătind, însă, preţul cerut... Poate numai în cazul în care este un brand sau un nume foarte cunoscut, neexistând practic un cult al căutării tinerelor talente, aşa cum se întâmplă în alte ţări.

– Unul dintre produsele prezentate a ridicat controverse. Ce ne puteţi spune despre acest lucru?

– S-a spus că proiectul „Cobra” se aseamănă foarte mult cu lucrarea designerului Tom Dixon – „Boldie Chair” realizată în 1991. Din păcate, este adevărat. Asemănarea este foarte mare, lucru pe care l-am descoperit şi eu după ce realizasem deja prototipul. Într-un fel acestă constatare m-a întristat, dar după un timp de gândire, am avut totuşi un sentiment de mulţumire zicându-mi: „gândesc ca marele Tom Dixon, am aceleaşi idei ca el... asta înseamnă că sunt pe drumul cel bun”... Glumesc!... Nu mai aveam ce face..., asta era situaţia şi trebuia să mă obişnuiesc cu ea. Diferenţa foarte mare, deşi la nivel de concept, este că Tom Dixon s-a inspirat atunci când a proiectat „Boldie Chair” de la o găină, de la conformaţia pieptului unei găini, eu... pe de altă parte, după cum şi numele o arată, m-am inspirat de la dansul unei cobre. ªezlongul „Cobra” mai dispune şi de un arc pentru balans. Lucrarea designerului Tom Dixon nu are aşa ceva. Până la urmă... nu ştiu care e asemănarea dintre o găină şi o cobră, cert este că în final lucrările se aseamănă.

– Dincolo de forma şi soluţia tehnologică deosebite, şezlongul „Cobra” a fost remarcat şi pentru materialul folosit în premieră la concursul de design organizat de APMR – o împletitură. De ce aţi optat pentru acest material?

– Am dorit doar să creez un contrast între nou şi tradiţional, deoarece împletitura de papură şi nuiele face parte din tradiţia autohtonă: un concept nou cu un înveliş tradiţional. Acest prototip se încadrează perfect în acest trend actual şi foarte important de „eco-friendly” (n.n. prietenos faţă de mediul înconjurător). Totuşi, nu e mai puţin adevărat că pe mine m-a interesat în primul rând, să găsesc un mod de a reprezenta cât mai fidel solzii unei cobre. De aceea am optat pentru o împletitură.

– La începutul lunii decembrie la Copenhaga se va desfăşura Conferinţa Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice, un eveniment de la care întreaga lume aşteaptă angajarea mediului politic şi economic pentru a produce schimbarea salvatoare. Care credeţi că ar putea fi aportul designului la această schimbare?

– Sincer, nu cred că se va produce aceea schimbare. Nu există nici un interes în această direcţie. China şi India trebuie să crească în continuare economic, SUA trebuie să se menţină, aceste lucruri se traduc printr-un consumatorism exagerat, ceea ce face ca această reuniune să fie doar o manifestare de faţadă, de marketing, dacă vreţi. Cred că în domeniul designului ar trebui – ceea ce se şi încearcă de altfel – o folosire şi promovare cât mai largă a materialelor reciclabile... Probabil câteva norme extrem de dure referitoare la folosirea materialelor greu sau deloc reciclabile şi încurajarea prin subvenţii a acelor producători care utilizează materiale reciclabile… Cred că ar trebui să renunţăm la folosirea lemnului într-o pondere atât de mare în producţia de mobilier şi să îl înlocuim cu materiale reciclate-reciclabile. Chiar dacă este un material nobil şi extrem de expresiv şi cald, ar trebui să vedem dincolo de aceste considerente şi să îl utilizăm cu măsură. Un obiect uzat de mobiler fabricat din lemn nu se va mai putea reîntorce niciodată în circuitul producţiei în acelaşi fel cum o face un material mai uşor reciclabil şi acest lucru generează risipă.

– Credeţi că acest lucru va însemna şi un impuls la dezvoltarea designului? La apariţia de direcţii noi?

– Eu, sincer, sper că da, însă producătorul trebuie mai întâi de toate instruit. Designerul se va adapta imediat dacă va observa că există o deschidere în această direcţie – a unui design sustenabil, va încuraja şi îmbrăţişa fără doar şi poate aceste soluţii.